capcaunului, cu drag

Posted in Uncategorized on Decembrie 27, 2011 by elizapuchianu

ia tu zilele frumoase,
in care zambeam tampiti,
iau eu strazile ploioase
pe care-s altii fericiti.

haide ,ia si declaratiile
pe care le faceam in statiile
in care asteptam sa vina
sapte zile cu lumina

iti las tie fericirea
poti sa iei si nemurirea
iau eu tot ce este rau
si-mi pun gluga de calau.

[-ia te rog si soapte,ganduri ,diminetile,dulciurile si cafelele!! scarile si masinile scaunele si covoarele mancarurile si tacamurile !!!!telefoanele,tricourile sandviciurile si tigarile dulapurile si cardurile …laptopuri si boxele saruturile si cearceafurile ia si pernele si fustele rochiile si casetele pungile si periile IA-MI TOATE BENTITELE!!!!!!!!!!!-]

iti dau tie tot ce-i bun
eu am zambete oricum.
ti le dau si pe-astea moca
si-o linie groasa de coca.

haide , ia tu laude
este tot ce vrei acum
iau eu suturi,  tipete
ca sa-ti treaca cu un fum.

ia-mi te rog si amintirile
clapele si toate drumurile
iau eu supararea toata
ca sa ai viata curata.

iau si toate minciunile
promit sa le tin minte
ca sa-ti spal pacatele
sa-ti racesc tampla fierbnte.

pastreaza-mi si steaua la gat
ia si vise de-nceput
eu raman cu cioburile
si cu toate barfele.

iti jur ca pastrez tot
din ce-i rau sa fac compot
sa il beau fara sa-l sting
sa-ti tina tie de frig.

ia cu tine TOATE ALEA
tot ce-i bun si ce-i frumos
lasa-mi mie amareala
multe petice sa-ti cos.

ah si-as mai zice sa mai iei
cele mai tari femei,
eu raman doar cu cantatu’
si o sa-mi visez barbatul

poate ca te-am suparat,
dar tocmai ce te-am rugat
ia tu tot ce e frumos,
tin eu raul, fii faimos.

si as mai vrea sa iti mai zic
poate e stereotipic
sa iti amintesti de mine
si cand respiri,si cand ti-e bine.

am facut deci si partajul,
pot sa-mi curat tot machiajul.
ia tu tot, poti indrazni
te-am lasat, cum ar veni.

Jane

Posted in Uncategorized on Mai 27, 2011 by elizapuchianu

Si cum se intorcea pe acelasi drum in fiecare seara, si cum isi tinea geanta pe umar ,si cum privea inainte fara clintire, si muzica pe care o avea in minte, totul servea lui insusi. Avea sa descuie usa de la apartament cu aceeasi precizie, avea sa intre intr-o casa in care este mult prea cald, sa isi tranteasca lucrurile pe jos , si sa isi dea haina jos. Mai intai dadea drumul la muzica . Apoi raspundea cu calm:

„Bine fac.”

Il enerva cumplit dialogul scurt ,dar se supunea cu gratie si nici nu dadea de banuit ca suporta o oroare de fapt. Masa pe care erau aruncate prea multe plicuri desfacute, scaunele perfect aranjate de Jane si lumina chioara construiau un decor perfect pentru lumea pe care el o adora si in acelasi timp il inghesuia in propria-i minte.

” Cum sa fie, la fel ca in fiecare zi. Aceeasi elevi si aceeasi colegi . Mi-a zis Tom ca in weekend putem sa mergem la el la un gratar. ”

Unde mai pui ca trebuia sa faca fata unei vieti sociale care nu il multumea nici pe departe. Ar fi preferat trei patru prieteni apropiati carora sa le poata povesti tot ce-i in mintea lui. Considera ca era mult prea complicat si prea ciudat sa isi schimbe existenta brusc.

„Tu? Ce ai facut azi?”

Il multumea pe de alta parte echilibrul pe care nici macar nu reusea sa afle cum l-a obtinut. Il multumea ca momentul in care trebuia sa formeze codul de la intrare, devenise un reflex pe care nici macar nu il mai observa. Tabieturile il faceau fericit. Dusul de dimineata cu muzica tare, cafeaua servita exact asa cum ii placea, tigarile de care tot isi dorea sa se lase, imbracatul in timp record , care totodata era fara nicio graba… faceau parte din viata lui. Pe care o aprecia si pe care nu o putea pricepe. Zile cu soare, zile cu ploaie, una dupa alta, una peste alta, una in spatele celeilalte, ii aduceau o fericire urcata catre extaz de foarte multe ori.

” Da stiu, am zis ca o sa trec maine pe acolo sa vad cum rezolvam cu toate cutiile.”

Si totusi avea niste dileme intarziate , cel putin pentru varsta lui. Avea mici idei care i se pareau colosale, avea mari intrebari care i se pareau neimportante. Stia sa traiasca si sa se adapteze la orice conditii. Considera ca este o mare calitate a lui. Stia si sa spere la zile mai bune, stia sa se si bucure de zilele bune, dar nu stia sa spuna adevarul. Ii era imposibil. Credea ca atunci cand va veni momentul, va izbucni cumva, si isi imagina cum i se imprastie creierul pe pereti, pentru ca ii va exploda capul.

„Azi nu am ajuns, pentru ca am avut o mie de alte lucruri de facut. Ah si mi-a mai zis Tom de faza cu biletele, ca oricum se terminasera cu doua zile inainte, deci n-aveam nicio sansa sa mai intram si noi .”

Cateodata cand isi baga mana in buzunarele de la blugi isi inchipuia ca acolo e cu totul alta lume si isi dorea inexplicabil , sa intre in buzunar, sa vada lumea de acolo. Sa traiasca macar o zi in buzunar. Ar fi vrut sa ii spuna lui Jane ca e foarte plictisitoare, dar nu putea sa calce peste timpurile bune , care erau apuse. Si mai credea ca dupa orice apus urmeaza un rasarit.

„Cris, esti un bou.”

Jane era genul de persoana foarte amara ,oarecum morbida si totodata un om care radea mult prea mult in momente nepotrivite. Si care nu era in stare sa se opreasca din ras . Nici macar atunci cand vroia. Isi rezuma existenta la niste intrebari, carora le cauta raspunsul .Stia si ea ca este foarte plictisitoare in fata lui Cris, dar nu prea o interesa. Stia cu siguranta ca va veni momentul in care el o sa se suceasca, isi va face curaj ,si o va parasi.

„Tom in sus , Tom in jos… scuteste-ma cu Tom.”

Si tot astepta momentul. Stia ca va fi ingrozitor de complicat, ca va trebui sa se mute, si mai stia ca orice strada pe care a mers cu el ii va aduce aminte de el. Si mai stia ca nu trebuiau sa se mute impreuna, dar din cauza unei betii la petrecerea de ziua ei, el i-a dat cheile de la apartament.

” Esti obosit, asa e? Vedem si noi un film? ”

Facea parte din categoria oamenilor scarbiti de prostie si de rautate. Si se incadra perfect la grupul celor care nu au incredere in nimeni . Avea si ea prieteni, pe cei pe care ii cunoscuse prin Cris. Si la fel, isi dadea seama ca a gresit ingrozitor iarasi, pentru ca momentul despartirii ar fi insemnat … ca ar trebui sa dea pagina unei carti, care de-odata are pagini albe. Dar nu ii era frica sa faca insemnari de una singura, eventual sa continue romanul cu propriile-i idei.

„Mai bine ne-am deschide o companie de pompe funebre.”

Ar fi vrut sa aibe ceva de rezolvat, macar o ghicitoare… In schimb totul ii era servit de-a gata si o scotea din sarite usurinta cu care obtinea totul. Credea ca este foarte norocoasa, si se bucura de asta, dar nu intelegea nici ea multe raspunsuri. I se pareau absurde. Nu vroia sa traiasca in lumea in care era prinsa.

„Jane, ma gandeam zilele astea…”

„Sa ne despartim ?”

„Ce? Nu. Nu am zis asta. La asta te gandeai tu probabil.”

„Ce? Nu. Nu ma gandeam, nu stiu ce mi-a venit.”

Conversatia nu a dus nicaieri, la fel ca de foarte multe ori. Ea a dat vina pe cuvintele alea care ii zboara din gura, fara sa le poata controla. Sustinea ca uneori vorbeste cuvintele altcuiva . El considera ca este putin exagerata si ca isi scuza iesirile intr-un mod imposibil de ghicit.

„Cris, oricum stii mai bine decat oricine sa fii optimist. Stii mai bine ca niciodata ca esti de neatins in fata greutatilor si deci taci.”

Credea ca intr-o zi lumea va fi a lui. Cu sau fara Jane in ea. Ii era suficient sa vada in timp ce conducea alte femei frumoase si sa isi imagineze timp de trei secunde viata impreuna cu ele. Nu il impiedica nimeni sa construiasca povesti peste povesti, pe care le sfarama intr-o clipire de ochi, sau cu o privire la semaforul rosu. Simtea ca este intr-o lume gresita. Ca nu apartine in viata care i-a fost data. Ca oarecum s-a petrecut o incurcatura, iar destinul lui este al altcuiva. Credea asta si cand era fericit . Si desi era convins de asta, nu putea spune nimanui . Nu putea explica ce simte. Era revoltat si in acelasi timp accepta tot ce se intamapla in jurul lui. Cum putea sa ii zica cuiva ca asteapta cu nerabdare sa se termine ,pentru a fi acolo unde apartine.Ar fi parut un maniaco-depresiv, ceea ce el nu era. Era un om vesel si fericit. Nu ar fi vrut sa ramana fara Jane, pentru ca singuratatea nu l-ar fi ajutat cu nimic, desi nici felul ei de a ridiculiza tot ce este in jurul ei nu il multumea cu mare lucru. Oricum, se gandea ca ar fi ramas prea mult din ea in casa lui. Paturelele din sufragerie, pozele inramate, canitele colorate. Si mai mult decat atat aveau niste amintiri foarte frumoase. Ca de exemplu seara in care au dansat pe melodii de pe Radio Craciun, in seara de 20 decembrie. Radio pe care el il detesta , bineinteles, dar gasise o parte frumoasa a ei . Sau serile cand mergeau la cinema, si ea cerea tone de jeleuri. Si cum comenta orice replica de la film. Desi nu suporta, pentru ca ii zicea ca

„Tu nu stii sa vorbesti in soapta!!! ”

A venit in sfarsit si ziua in care, Jane si-a luat lucrurile si s-a carat. Si nimeni n-a inteles nimic. Cris se intreba ce dracu’ o fi apucat-o, iar ei nu ii venea sa creada ca si-a daramat propriul mit in care Cris avea s-o paraseasca. N-au apucat sa isi zica ce aveau de zis, pentru ca biletul spunea:

” Nu ma asteptam sa se intample asta dar uite ca asta tocmai se intampla. Nu trebuie sa dramatizam nimic din ceea ce se intampla, pentru ca sfarseam prost oricum. Deci nu e panica la etnobotanica . Ti-am usurat munca, deci dragul meu..

Cu placere,

Jane”

13 revelatii

Posted in Uncategorized on Mai 4, 2011 by elizapuchianu

      Uitarea este de prea multe ori un proces complex si deosebit pentru mine. Imi insusesc atat de tare activitatea uitarii, incat uit intregul set de combinatii de ganduri si hotarari luate fortat. Si de fiecare data invat sa uit intr-un fel nou. Uneori uit amar, uneori uit de tot. Alteori am parte de esecuri, si amintiri peste amintiri raman clare si in perfecta stare.

      Invat de cand sunt mult prea mica lectii de viata. In rasfatul meu colosal am avut parte de dusuri mult prea oparite si nicidecum reci,si de greutati mult prea usoare. Si uitarea si-a spus cuvantul. Uitarea este hotarata mereu de mine si numai de mine. Probabil nu am nevoie de absolut nimic in afara de existenta mea. Imi este de ajuns ca sa traiesc mii de povesti intr-o secunda pentru a imi inspira un veac de viata.

Sunt principalul suspect mereu ,si foarte des inteleg ca sunt de fapt chiar  vinovata .Verdictul este singuratatea, care sta la baza existentei nehotararii mele. Sunt vinovata din cap pana in picioare pentru amnezia fiecarei dimineti, cand incerc sa ma recunosc in oglinda, dar de fiecare data sunt alta.

Dupa o vreme, am inceput sa simt ca tot ce am se pierde printre degete, si regretul ca toata existenta mea este de fapt parte din visul altcuiva. Este ca o miopie puternica ce da multora un aer usor artistic, probabil si boem in alte opinii.

Uneori uit ca trebuie sa uit ,si totul se duce de rapa, pentru ca de prea multe ori cand soarele se ridica pe cer, incerc sa fac cunostinta cu trupul meu si sa il asigur ca sunt tot eu, cea care a fost si ieri, si cea care a fost mereu. Oamenii care uita s-ar putea face vinovati de un instinct de conservare destul de bine manifestat. Si uneori atunci cand uit ,ma bicui cu amintiri sterse numai pentru a alimenta puterea distructiva. Uitarea este practicata de mine cu atata succes, incat uit cum uit si niciodata nu stiu cum sa uit. Mereu o iau de la capat .Uitarea nu te lasa sa ti se faca dor. Iar uitarea face loc pentru noi amintiri. Cred ca miile de ganduri dintr-o clipita fac unviersul sa moara si sa se nasca in aceeasi timp. In continuu.

Ideile exista toate de-odata si cumva simt ca se imping in asa fel incat eu sa pot fiinta in liniste si inspiratie. Ideile exista de la inceputul meu ,doar ca uneori se lasa asteptate. Uitarea este specialitatea casei mele deja, si ea ar forma motivul din cauza caruia sunt trimisa in sali de judecata si condamnata la inspiratie.

Teancuri prafuite de sclipiri monumentale care mi-au construit cea mai frumoasa eixstenta pe care o forma de viata a avut-o vreodata. Claritatea cu care mintea mea se ambitioneaza sa uite prin procedee inca necunoscute de mine, este in opinia mea , imaginea perfectiunii. De multe ori imi amintesc la fel de bine precum uit, dar norocul face ca eu sa fiu cea care alege ce imi trece pe sub frunte. Tainele puterii de a uita constituie un regat infinit , pentru ca uitarea nu are margini. Nu e ca si cum un gand uitat se duce pe o pajiste anume.

Un om uitat nu este un om inexistent. Un gand uitat nu este disparut. Un om uitat de mine este un om inexistent in lumea mea. Iar realitatea mea este cea in care traiesc. Imi spun asta zi de zi, dupa ce evadez din visul stupid al altcuiva . Realitatea mea a atins perfectiunea dupa ce ratiunea a facut dragoste cu inspiratia si au format un unviers ideal. Cu mine pe tron. E de multe ori liniste si gol, dar de si mai multe ori este galagie si un haos care da singuratatii mele curaj .

Si nu se desparte de mine si nu cred ca ma va parasi niciodata. Singuratatea este companionul meu de zi cu zi care imi poarta de grija si care imi alimenteaza izvoarele cu idei.  Ma cunoaste mai bine decat ma cunosc chiar eu. Ma trezeste in fiecare dimineata, sta cu mine atunci cand dorm,  citeste impreuna cu mine pe strazi,  inventeaza noi retete de bucatarie. Singuratatea crede in mine si stie ca sunt sincera , si nu ma acuza niciodata de fapte nepetrecute. Si nici nu ma judeca in vreun fel pentru escapade cu scop artistic. Imi intelege uitarile si imi intelege amintirile. Imi intelege puterea si imi intelege dorintele. Face din mine omul care se bucura ,si in aelasi timp ,sunt eu cea care incearca sa o descalifice din competitia propriei existente.

Urasc de prea multe ori si o invinuiesc pentru zile ratate, ba chiar mai mult ma invinuiesc pe mine pentru existenta ei. Dar ea m-a invatat sa uit la timp si ea m-a salvat din ghearele suspinelor. Avalanse de sentimente intr-un singur sunet , treisprezece revelatii intr-un singur cuvant citit. Sunt copiii singuratatii si ai uitarii. Furtuni in loc de expiratii si totul in numele existentei. Totul pe numele meu .

sa te ia naiba

Posted in Uncategorized on Iulie 7, 2010 by elizapuchianu

Am decis in urma cu vreo jumatate de an sa nu imi mai pierd timpul socializand cu tot felul de necunoscuti  enervanti prin oras. Adica sa nu mai ies in baruri sa vorbesc cu straini despre  aceleasi subiecte. Eram satula si plus de asta realizasem ca e o cumplita pierdere de timp. Nu invocam neaparat activitati profund intelectuale sau artistice macar, ci pur si simplu observasem ca imi e mult mai comod sa stau in pat si sa ma uit in tavan. Eram eu cu mine, in mintea mea … si era bine.

Pana intr-o seara . Cand eu cu mine, in mintea mea… nu ne-am mai inteles  atat de bine. Iubitul meu era plecat din tara. Asa ca nu aveam pe cine sa mai terorizez. Am zis sa imi sun ‘ prietena’ ca sa ies la o trancaneala cu ea. Se pare ca fata era plecata. Am zis ca e in regula, ca voi deschide agenda si ca voi gasi pe cineva cu care pot iesi. Numai ca nu am gasit. Eram doar eu si cu baiatul meu. Lui ii ziceam tot, pe el il sunam mereu, cu el ma uitam la filme( ce oroare, filmele), cu el radeam, lui ma confesam. Si uite asa am ramas singura. De tare ce eram langa el.

Trebuia sa evadez cumva. Nu mai suportam in casa. Eram eu si cu o musca. Credeam ca e ‘musc’. Ii ziceam Henry. Avea si ‘iubi’ un Henry. Numai ca probabil nu m-a bagat in seama cand i-am zis: ‘dragule, numele mustei tale de pe tavan este Henry.’ .  Cred ca m-a ignorant  asa cu o facea de fiecare data, fapt ce nu ma deranja in vreun fel, pentru ca imi era mai usor sa ii vorbesc lui decat unui perete  . Vorba aia cu ‘ mai bine vorbesc la pereti decat cu tine’ e o tampenie. Serios. Nu ma pot imagina vorbind cu un perete. Adica pot, dar probabil atunci chiar voi avea nevoie de ajutor. Sau macar de niste pastille mai scumpe. Asa ca ii vorbeam lui. Ii povesteam orice si oricat pentru ca nu imi zicea niciodata sa tac. Si profitam de ocazie si vorbeam cat apucam. Pana cand incepea vreun film sau cand trebuia sa tac pentru ca vorbea la telefon. Avea un stil care ma lasa rece. Nu ma impresiona in vreun fel, nu ma dezamagea in vreun fel…  dar de fiecare data inainte sa ma culc ma gandeam la figura lui si mi se facea un fel de dor de el. Nu era dor adevarat , ca il vedeam des. Cel mai dor mi se facea de el inainte sa il vad. Ma aprindeam toata si fierbeam, si cand il vedeam uitam de toata euforia aia. Disparea totul, nu stiu unde, si ma intaratam singura si imi ziceam : “ uite-l ! mureai sa il vezi acum 2 minute! Bucura-te ! ia-l in brate! Zi-i ca ti-a fost dor de el si intreaba-l cum se simte!” . Dar nu . Nu faceam asta. Uitam pana cand si sa il sarut. Si incepeam sa vorbesc,ii povesteam ce-i cu pungile de la cumparaturi, ,cum mi-am ales bluza, de ce am ales-o, cum  am facut rost de bani si tot felul de amanunte  absolut inutile.

Dar imi era drag. Asa schilod cum era, lungan si alergic la toate tampeniile. Stranuta, ii curgea nasul si nu ma lasa sa dorm pentru ca isi sufla nasul mereu. Si mereu dupa ce stranuta , nu inteleg de ce , il pupam sau il mangaiam, asa trei sferturi adormita. Cand dormeam la el eram atat de bucuroasa ca nu sunt singura incat il incalecam cu totul. Si ma impingea la loc mereu.  Dar eu nu ma lasam. Stateam acolo 5 minute si apoi ma intorceam.

“ Data trecuta nu ti-am zis nimic pentru ca erai in dureri. Dar trebuie sa iti zic de data asta.”

Am simtit ca inghet cand mi-a zis asta.

“ Trebuie sa incetezi sa te mai cateri pe mine. Nu pot sa dorm. Am fost absolut terminat a doua zi la servici, iar la 6 dimineata cand m-am dus sa imi iau servetele de la baie, am tras obloanele ca sa prind macar doua ore de somn. Esti foarte aproape de a-ti petrece  ultima noapte la mine.”

“ Imi pare rau, poate eu sunt ingrozitoare, dar tu esti mai ingrozitor decat mine.”

A ras si m-a pupat. Nu mi-a venit sa cred ca mi-a zis ca…putea fi ultima noapte la el. Era ingozitor baiatul asta, si totusi ii acceptam toate porcariile. Nu puteam sa stau fara el. Ma obliga sa vad tot felul de filme pentru ca

“Trebuie sa le vezi! Sunt filme de referinta.”

Si ma uitam, na, ce era de facut. Ma plictiseau teribil. Nu puteam sa stau atenta. La cinema imi placea, ca stateam in bratele lui, cum fac fetele  ‘ in filme’ . Si cateodata ma mai punea sa ma uit si la filme aiurea , cu impuscaturi, si ma speriau, si ma enervau si imi venea sa il omor.

Ei bine, cum ziceam , am realizat ca nu am cu cine iesi.

“Si ce daca?”

M-am facut eu draguta, mi-am pus frumos o bentita pe cap si am iesit. In oras. Am intalnit o colega si am stat cu ea, si mi-a zis ca se bucura ca sunt acolo, ca o sa aduc baietii draguti la masa.

Si mi-am dat seama  ca da, ar merge niste baieti la masa si chiar ar fi timpul sa o mai raresc cu Don Juan al meu.  Mi-a aratat ea pe cine a ochit, eu nu ocheam pe nimeni, trageam din tigarea mea gandindu-ma ce o face ‘iubi’.

Iubi , sa te  ia naiba!

Si uite asa a venit un domnisor tare galant care se baga in seama. Dar rau de tot. Am zis bine… mai trece timpul, iau un taxi , ma duc acasa. Intre timp domnisorul se arata din ce in ce mai interesant iar eu eram din ce in ce mai proasta. A zis ca el pleaca din barul ala si ca se duce in altul si daca vreau sa ma duc si eu cu el.

“da”

M-a dus undeva intr-un loc despre care habar n-aveam ca exista, un bar cu circuit inchis,unde erau  numai domnisoare foarte foarte pudrate ,cu decoltee amuzante, care se uitau urat la mine, pentru ca nu purtam sutien si nu eram pudrata.  Baiatul asta era frumusel si foarte interesant. Era cam de-o varsta cu ‘iubi’ si nu puteam sa ma gandesc  decat  ca fac ceva nebunesc, la intamplare.

Am fumat , am dansat , am ras, a fost frumos. Pana cand m-a intrebat daca vreau sa vin la el acasa. Si am zis ca nu vreau sa deranjez. Si a zis

“Nu deranjezi pe nimeni, sunt 8 dormitoare, si nu se aude nimic.”

Cate  dormitoare? Trebuie sa vad asta. Ce nesimtire de casa o mai fi si asta?  Se intelegea de la o posta ca vrea sa ma impresioneze, dar sincera sa fiu… impresionata neimpresionata, aveam chef de ceva nou. M-am dus la el acasa.

Casa lui era un fel de casa foarte mare. Draguta, ingrijita. Iarba tunsa. Pe o placuta scria Sonya .  Mi-a placut la nebunie numele asta. Am zis ca daca o fi sa fac vreo fata din greseala cu iubi, o sa o cheme Sonya. Dar cu ‘i’ . Sonia. Cred ca si lui i-ar fi placut. Apoi am inceput sa rad pentru ca am realizat ca el nu e in viitorul meu. L-am cunoscut aiurea si pe ‘ iubi’ dar , nu aiurea ca in povestile de dragoste. Nu . Aiurea . Am ramas eu atarnata de el. D-aia inca sunt pe langa el.

“De ce razi?”

“Aiurea..”

Stiam ce vrea, era de la sine inteles,oricine ar intelege de ce unu o aduce pe una la el acasa pe la vreo 5 dimineata.Nu m-am complacut la nici un fel de compromis.

“ Uite ce e.. bine. Raman. Mi-e lene sa mai plec acum si se crapa de ziua. Sunt franta de somn. Merg in dormitor, dar atat.”

“In regula.”

A facut nani rapid. Nu am inteles de ce s-a conformat asa  usor fara sa comenteze sau sa incerce macar sa ma razgandeasca. Foarte dragut.

Ma tinea de mana. M-a pupat pe frunte inainte sa adoarma si apoi eu m-am intors cu spatele. M-a luat in brate. Muream de cald. L-am dat mai incolo. A venit dupa mine. Stateam sa pic din pat si ma scotea din sarite. Vroiam sa dorm. Iar ma lua in brate . Apoi l-am luat eu de mana. Si mi-a stat inima. Am luat pe altcineva de mana, sunt o ipocrita. Dar am continuat. Mi-am pus capul pe pieptul lui. Era alt fel de piele, alt fel de ton de culoare, alt fel de a respira. M-am uitat in tavan. Henry nu era acolo si avea o lustra ingrozitoare!!!!

Ma  luase cu calduri. Dar nu din alea care se termina frumos. Din alea care se termina dupa o pastila eventual. Mana lui era grasa. El nu era gras, dar avea o mana grasa. Si mai paroasa. Si mai ciudata . Si mai mare. Apoi m-am intors  si m-am uitat la el. Ranjea asa cumva in somn si ma ingretosa. Nu puteam sa plec, pentru ca habar n-aveam unde ma aflam. M-am intors inapoi cu spatele dupa ce l-am impins. A venit iarasi dupa mine. Ma gandeam ca i-as trage o tigaie in cap, dar nu aveam, tot ce era la indemana era mini-laptopul lui. Apoi vedeam iarasi lustra. Apoi el ma mangaia pe mana. M-am gandit chiar sa il sufoc cu perna, dar mi-am amintit ca imi facuse cunostinta cu un tip la bar si ca ala stia cum ma chema, deci.. nasol.

Iubi niciodata nu ma mangaia, ca isi stergea nasul mereu, si daca nu si l-ar fi sters probabil tot nu m-ar fi mangaiat, ca il mangaiam eu. El are mainile subtiri, si degetele lungi  si ciudate si fara par scarbos.Si pentru numele lui Dumnezeu, doarme serios si nu ranjeste ca un idiot.

“ ‘ Neata…”

I-am raspuns

“hei”

Imi venea sa ii vars pumni pentru lustra aia oribila. Vedeam chitara la care imi cantase cu cateva ore inainte, ca sa ma termine el pe mine. Jalnic, oricum nu i-a iesit schema. L-am intrebat de ce nu a insistat la faza cu dormitul ,si mi-a zis ca nu e grabit,

“Data viitoare”

Data viitoare? Esti nebun? Care data viitoare? Nu am scos niciun cuvant, nu am zis nici ca da si nici ca nu. Am tacut, era mai simplu. S-a dus la baie s-a intors de la baie si m-a intrebat daca vreau sa calarim.

“Sa calarim?”

Mi-a raspuns ca tatal lui are niste cai( ca sa vezi) si ca e sambata, si ca am putea merge sa calarim.

“Nu, multumesc, as vrea sa ajung acasa.”

“Iti plac caii?”

“Da , sunt ca niste caini mai mari.”

“Cainii sunt mai destepti.”

Tot aia. N-aveam chef sa intru in filozofii cu el. Parea inteligent dar pur si simplu n-aveam niciun chef sa ascult nimic din partea unui om cu o lustra atat de urata.

“Sigur nu vrei sa vii? E si Sonya acolo.”

“Da chiar, cine-i Sonya?”

“Sor-mea. E simpatica. Usor ciudata, dar simpatica.”

“De ce-i zici ciudata?”

“Pentru ca lucreaza intr-o cafenea italieneasca, fara sa aibe nevoie de salariu.”

Mi-am zis ca trebuie sa fie o fata tare interesanta si draguta. Dar tot vroiam sa ajung acasa.

S-a imbracat sport, si-a bagat cheile de la masina,portofelul si telefonul  in buzunar, a apasat niste butoane prin casa si apoi portile din fata casei se deschideau electric. Super tare ce sa zic. Masina draguta, misto. Super tare de fapt. M-a dus acasa. Pana in fata casei. Nu i-am dat numarul meu de telefon, l-am intrebat daca ar trebui sa il pup sau ceva.

“Vrei?”

L-am pupat pe obraz, macar m-a adus pana in fata casei. Nu l-am mai vazut de atunci.

Dar apoi am inceput sa plang, si sa plang. Nu dupa el , ci dupa ce i-am facut lu’ iubi.

Iubi, sa te ia naiba!

A trebuit poate sa fac greseala asta mizerabila ca sa realizez ca desi ma supar pe idiotul meu ca nu ma tine mereu de mana cand adorm, macar mana lui e cea mai frumoasa ;nu stiu cum am putut sa ma comport atat de josnic, sa stau in bratele altuia, cu capul pe piptul lui , sa ii raspund  la ‘neata zambind.Apoi sa ma uit cu atentie la el si sa mi se para ca pistruii lui sunt ca niste paduchi  jegosi  ce stau sa sara pe mine. M-am tradat pe mine.Cat de idioata pot fi? Nu stiu  ce sa fac  ca sa imi spal greseala asta din fata mea.

Cand s-a intors iubi in tara, i-am zis ca nu mai vreau sa ne vedem. Stiam ca vinovatia asta ma va termina continuu. Si desi pledez atat de tragico-dramatic, am avut doar un coleg de somn pentru 3 ore. Atata tot.

Am sperat si eu ca o sa se impotriveasca, ca o sa ma intrebe de ce.

Nu. A zis

“Mhm.”

Daca m-ar fi intrebat, poate i-as fi povestit prostia mea, poate chiar ar fi ras de disperarea asta pornita fara motiv.Poate si-ar fi dat seama ca poate il iubesc daca reactionez asa dupa ce am facut nani langa un altul.

Dar nu. Nu a zis nimic, si parea foarte speriat. Eu imi inghiteam lacrimile , una dupa alta, ma chinuiam sa nu plang, si ma rugam sa ma intrebe de ce nu mai vreau sa ne vedem. Nu m-a intrebat.

Iubi, sa te ia naiba!!!!!!

Un paradox tanar si Sonia

Posted in Uncategorized on Martie 13, 2010 by elizapuchianu

Nu mi-am imaginat niciodata ca pot fi un barbat care sufera din cauza unei femei. Nu, eu sunt barbatul care calca pe inimile femeilor, desi ma prefac sensibil si iubitor.Dar o femeie sa calce pe inima mea? Imposibil .

Sunt furios. Sunt furios pe mine, pentru ca nu imi place cum ma comport. Desi pot spune ca am trait destule experiente incat sa imi cladesc o personalitate destul de puternica, sunt cel mai influentabil , las si fara de vointa om de pe intreaga planeta. Nu pentruc a as fi facut ceva anume gresit, nu, ci pentru ca asa imi duc eu existenta de pe o zi pe alta. Ma duc in fiecare zi la servici. Nu imi suport colegii. Sunt niste imbecili. Fac niste glume stupide , iar eu ma prefac amuzat, sau interesat de discutiile si problemele lor. Adevarul e ca putin imi pasa. Pana cand si problemele lor sunt imbecile. Nu ca m-as confrunta eu cu cele mai importante dificultati posibile, dar zic, totusi, ca probleme mele sunt mai putin imbecile decat cele ale colegilor mei. Si pe langa toate astea, cred ca sunt si foarte indiviosi . da, de fapt sigur sunt. Se uita urat, susotesc si chicotesc in surdina.

In fiecare pauza de pranz, ma duc la cafeneaua de langa servici. E a unor italieni. E o atmosfera foarte animata, in comparatie cu toti constipatii de pe aici. Sunt prietenosi, stiu dinainte ce voi comanda. Asta a devenit un fel de reflex pavlovian, ce ma inspaimanta cumplit. Ce o sa se intample cand eu nu voi mai vrea aceeasi  “ cafea cu mult lapte si doua lingurite de zahar”?  Stiu, asta suna a comanda de duduie, dar ce sa-i faci , vorba aia, “de gustibus non est disputandum” . Imi imaginez ingrozit ca intr-o zi voi zice : “ un ceai de fructe si doua lingurite de zahar, te rog”. Parca il vad pe Francesco bulbucand ochii cat niste cepe si fastacindu-se. O sa se duca naibii tot atunci. Nu imi va mai zambi de cand intru pe usa, pentru ca va fi incurcat si se va gandi necontenit ce voi comanda. Francesco, e un baiat de statura medie, cu cioc ca de tap, cu sprancene negre, par scurt, putin urecheat, cu niste pantofi frumosi si cu niste ochi foarte negri. De fapt habar n-am cum il cheama ,dar eu imi imaginez ca il cheama Francesco, pentru ca suna italieneste. Ma serveste impecabil.

Uneori ma trezesc dimineata mai devreme doar ca sa ma duc in cafenea si sa sorb cafeaua aromata. Rasuna numai muzica italieneasca, e un mic colt de Italia aici. Toti sunt italieni , iar pe mine ma plac cu totii. Este si o tanara la cafenea. Sonia. Are parul ciocolatiu, lasat liber, pe spate. Nu stiu ce face, dar ii straluceste mereu. Il tine dat in partea stanga, e imbracata mereu in negru si imi zambeste absenta. Nu imi dau seama daca o plac sau nu. De luni de zile de cand vin aici, nu am indraznit sa ii zic un cuvant. Fapt ce imi dovedeste ca probabil, o plac. Intr-o zi mi-a facut cu mana in timp ce eram in birou, si m-am inrosit tot. Sunt complet dezorientat cand se intampla chestii de felul asta. Nu stiu de ce, ma comport ca un adolescent  complexat.

Sonia. Si ea imi serveste cafea. Intr-o zi stateam la masa, si ea a venit cu cescuta . S-a aplecat sa o aseze. Eu citeam . Pentru cateva secunde am putut sa o miros. In clipa urmatoare m-am simtit ca un obsedat, dar nu m-am putut abtine. Ii mirosea parul a ceva frumos si a cafea. Eu nu suportam cafeaua. Nu beam cafea niciodata. Din cauza lor, beau zilnic cafea. Si nu numai ca beau, dar imi si place! In orice magazin ma aflu, in orice loc in care simt miros de cafea, gandul imi zboara la Sonia.

Inainte ma simteam putin vinovat. Aveam o iubita. Si ma simteam vinovat ca o plac in secret pe Sonia, desi eram absolut convins ca este doar o ocupatie de la servici. Aceea de “a tanji dupa o domnisoara in pauzele de pranz”. Puteam sa tanjesc dupa iubita mea. Eram innebunit dupa ea. Era mai mica decat mine, era vesela, tonica, spontana, frumoasa, desteapta, puternica si foarte foarte feminina. Si cu toate astea era terminata dupa mine. Nu stiu exact de ce. Probabil ca sunt un barbat care arata bine. Asta ar fi singurul motiv . Probabil ca ii placea sa ma priveasca, nu stiu exact. Probabil ii facea placere compania, desi ma comportam ca un nesimtit mereu. Adica nu ii acordam atentia necesara. Ea parea sa fie absolut de acord cu acest comportament al meu. Adica nu mi-a reprosat niciodata. Singurul ei defect era ca vorbea extraordinar de mult. Prin mult vreau sa spun enorm. Adica fara incetare. De cand ne intalneam , pana cand ne desparteam , ea vorbea. Vorbea despre ce treburi facea, vorbea despre parintii ei, vorbea despre colegii ei , vorbea despre hainele , bijuteriile,parul , unghiile,casa, telefonul,laptopul,sifonierul,cartierul,pozele,creioanele,tablourile,covoarele  ei. Vorbea despre orice. Si mai mult decat atat, cand termina de vorbit despre hainele ,parul, unghiile ei, incepea sa vorbeasca despre hainele ,parul unghiile prietenei sale. Si tot asa. Era un mic infern. Dar cu toate astea ma fascina intr-un fel sau altul. Aveam rabdare, uneori. Alteori o ignoram pur si simplu. Iar uneori isi dadea seama ca nu am ascultat niciun cuvant, iar apoi eu imi ceream o mie de scuze si o sarutam de o mie de ori si inventam un motiv de genul “scuze, ma gandeam la ce film sa mergem maine” . Iar ea , draga de ea, ma credea.

Era naiva, era extraordinar de naiva, sau cel putin asa m-a lasat pe mine sa cred. Era de fapt un tanar paradox. Ma intrebam necontenit: “ este desteapta sau proasta?” . Nu puteam intelege. Se comporta uneori extraordinar de matur, iar alteori nu intelegea un cuvant din ce vorbeam cu ea si se uita la mine cu o privire ingrozitor de tampa. Ma scotea din sarite cand imi zicea “ nu inteleg” si imi punea fata aia cumplita. Dar o iertam , ca era draguta, era frumoasa rau, ce draguta. Era splendida. Si cu toate astea ma suporta langa ea. Cu toate mitocaniile pe care le faceam, cu toate nesimtirile pe care i le ziceam , cu toate glumele proaste pe care i le faceam. Nu zicea nimic, din contra, se purta din ce in ce mai frumos. Habar n-am ce fel de strategie aplica. Sau nici macar nu stiu daca a avut vreo strategie, si totul facea numai din instinct. Probabil era o fata extraordinar de buna, care era in stare sa ierte orice.

Imi placea sa ma uit la filme cu ea. Tresarea din orice. Tresarea cand colegul meu de apartament aprindea lumina pe hol. O tineam in brate si simteam cum de-odata ii batea inima de zece ori mai tare. Imi placea sa ma uit la filme cu ea, desi ea nu era in stare sa vada un film de la un cap la altul, ori adormea, ori incepea sa se rasfete pe langa mine, ori se pisicea si zicea ca vrea dulciuri. Se uita la filme pe de-a-ntregul doar la cinema. Pentru ca era silita. Stiu ca nu ii facea placere. Stiu ca statea la cinema doar ca sa stea cu mainile mele dupa gatul ei, si pentru ca ii placea sa fie vazuta pe strazi cu mine. Sunt sigur ca am dat-o pe spate intr-o seara cand i-am zis “ ti-ai schimbat parfumul?” . A fost absolut topita. Eu intelegeam ce se petrece, intelegeam ca se indragosteste incet incet de mine. Iar eu la fel . Dar ce era de facut? Eu nu vroiam sa stau singur,ori fata asta era foarte frumoasa si o persoana destul de populara in orasul in care locuiesc. Eram mandru de ea. In naivitatea ei era o persoana mult mai realizata decat mine. Eu nu fac nimic cu viata mea. Imi traiesc zilele si nu stiu incotro ma indrept. De fapt stiu, dar nu vreau sa zic. Viitorul meu nu o include si pe ea. In niciun caz. Ea a aparut asa  , din senin. S-a petrecut totul brusc, nu m-am asteptat sa dureze paranghelia asta atat de mult. Dar iata ca uneori se mai intampla si chestii de felul asta. Nu am vazut-o decat de vreo trei patru ori sa manance. Nu manca nimic. Zicea  nu ii place mancarea. Si ca mananca doar cat sa se tina in viata . Arata ca o scovearga. Dar era frumoasa. In fiecare seara la 10 30 eu mancam. O intrebam mereu daca vrea si ea. Ea ma refuza , dar cateodata ciugulea din farfuria mea.Stiu ca ii placea sa faca asta, pentru ca se simtea mai aproape de mine, si mai confortabil. Dormea ingrozitor. Se urca toata pe mine iar eu nu puteam sa ma odihnesc deloc. Si ca sa fiu si mai nesimtit, ii si ziceam sa doarma pe partea ei de pat. Dar ea radea si imi zicea ca nu pot sa scap de ea. Asa era. Nu puteam sa scap de ea. Dormea calare pe mine, nu aveam aer, nu aveam cum sa respir, nu stiu cum respira ea! Eu ma inghesuiam pe marginea mea de pat, ea venea dupa mine. O impingeam in timp ce dormea. Statea la locul ei 5 minute, iar apoi se urca toata pe mine . Cu picioarele peste picioarele mele, ma lua apoi in brate, apoi ma rasucea pe mine(!) ca sa stea ea cu capul pe pieptul meu. Era cumplita. Si pe deaspura… vorbea si in somn! Nu stiu ce zicea, bolborosea niste cuvinte fara sens, dar pe mine ma uimea cum aceasta mica fiinta nu putea sa taca nici macar in somn.

Dimineata la 9 eu incepeam serviciul. Plecam amandoi din casa. Cat eu eram in dus, ea facea patul. Eu nu imi faceam niciodata patul. Ii placeasa il aranjeze la dunga si sa nu aibe nicio cuta. Cand ieseam din dus,o gaseam gata imbracata, aranjata si zambind. De vreo doua ori s-a trezit ursuza. Ii era rau. Suferea de migrene. Saracuta. Imi era mila de ea, ca era firava rau si nu puteam sa o ajut in vreun fel. Trei sferturi din drumul meu catre servici eram insotit de ea. Se ducea si ea la treaba ei. Pe drumul ala vorbea. Despre magazine,despre mancare,despre pantofi, despre carti, despre filme sau despre ce a visat. Eu o ascultam . Ma intreb ce stie fata asta despre mine, pentru ca eu nu am avut sansa sa vorbesc decat de cateva ori in tot timpul asta. Asta imi dovedea ca nu prea ii pasa de persoana mea. Foarte rar ma intreba chestii personale. De fapt prin personal ma refer la “ ce ai facut aseara?” pentru ca in detalii profund personale nu a vrut sa intre niciodata.

Avea un miliard de haine,iar eu ma simteam prost imbracat pe langa ea, desi toata lumea imi complimenta garderoba. Era ca o mica vedeta in viata mea. Era plina de umor. Atunci cand nu era proasta si nu pricepea nimic. Atunci cand radea, radea cu o pofta de iti facea chef instant de ras. Ma simteam prost ca nu pot sa ii ofer mai multe, ea imi facea cadouri toata ziua, iar eu nu stiu daca i-am dat de vreo doua trei ori ceva. Imi facea cadouri extraordinar de utile, adica nu imi dadea vaze sau tot felu’ de porcarii. Nu. Imi facea cadouri care imi foloseau, si stia ca am nevoie de ele. Era fantastica. Imi amintesc cum o vedeam dimineata langa mine. Era cel mai dragut lucru de pe pamant, mica, frumoasa, ciufulita, botoasa,ascutita, vesela de cum deschidea ochii. Doamne , era o mica bucata de rai. Imi amintesc cum o vedeam noaptea in pat. Nu avea nici cea mai mica inclinatie catre a fi erotica. Era pur si simplu frumoasa, era o imagine a unei femei blande intinse pe patul meu. Era tot ceea ce puteam vedea in ea. Desi nu stiu ce vedea ea in mine. Nu mi-a aratat niciodata vreun semn, pentru a imi ghida opinia in vreun sens.  A tacut malc in aceasta privinta.

Intr-o zi  s-a despartit de mine. Brusc . A fost ziua in care a vorbit cel mai putin. A zis doar ca ea nu vrea sa ne mai vedem. Nu a dat nici un fel de explicatie. Se vedea ca ii e greu. Si culmea, si mie imi era foarte greu. Imi batea foarte tare inima . Eram foarte speriat. Nu intelegeam ce s-a intamplat. Si nu imi venea sa cred ca-mi face asa ceva. Eram debusolat. Ce puteam sa zic? Nu era nimic de facut, decat sa accept ce se intampla. Imi daduse intalnire in pauza de pranz. Era una din acele pauze cand nu ma duceam la cafenea sa o vad pe Sonia. Era imbracata impecabil, ca de fiecare data, parul ii statea perfect, iar ochii ii avea dati cu tus negru. Era foarte serioasa. Nu mai zambea. Se vedea ca ii e greu. Se vedea. Nu inteleg de ce a facut asta totusi. Dupa pauza de pranz m-am intors la servici. Colegii mei la fel de imbecili, cu aceleasi glume imbecile si asa mai departe. Am ajuns acasa. Am zis sa ma uit la un film.

La dracu’. Nu puteam decat sa ma gandesc ca iubita mea s-ar fi speriat de zgomotele alea. Am dat naibii filmu’ si am zis sa ma culc. Eram pe mijlocul patului. Nu puteam decat sa ma gandesc ce bine imi era cand ma inghesuia bestia aia mica. Am adormit foarte greu. Ma gandeam doar la ea si la rasul ei isteric si la trancaneala ei fara sfarsit. Ma gandeam ce liniste o sa fie in viata mea. Am adormit intr-un final. Dimineata nu am mai avut pe cine sa iau in brate. Desi ramanea la mine de doua ori, maxim trei ori pe saptamana la mine, nu puteam decat sa ma amarasc gandidu-ma ca am pierdut-o si nici macar nu stiu de ce. Am intrat in dus. Am vazut parfumul meu pe raft. M-am intrebat daca o sti ce parfum am si daca il va mai simti la vreun barbat. Sau eventual cand i se face dor de mine, daca se duce la magazin sa il miroasa pe ascuns. Probabil o sa faca asta, era o fata sensibila. Am iesit din dus. Nu statea nimeni in camera, gata de plecare, cu poseta pe picioare, zambind calm. Ca sa nu mai vorbesc ca patul era tot mototolit. Am plecat din casa. Pe drum nu a avut cine sa imi faca creierii tandari cu tot felu’ de cuvinte insirate aberant,doar de dragul de a zice ceva. La colt, unde de obicei ea facea dreapta, spre treaba ei, iar unde eu mergeam drept inainte, nu m-am mai oprit sa o sarut pe frunte si pe buze si sa ii dau o palma peste fund. Nu. Am mers drept. Mi-am vazut de ale mele, a venit pauza de pranz de la servici, am mers iar in cafenea, am vazut-o iar pe Sonia, si bineinteles m-am gandit ca acum e momentul sa fac ceva in legatura cu ea. E momentul sa intru in vorba cu ea. Sunt singur acum. Pe dracu’. Nu am fost in stare sa zic nimic. M-am intors acasa , am intrat in camera. Tot ce am putut vedea era patul nefacut. Era oribil. Vedeam ce mi se intampla si realizam ca picasem in capcana acelei mici fiinte. Capcana pe care nu a intins-o ea, ci pur si simplu era acolo de la inceputul nostru.

Am zis sa ies afara sa alerg. Sa fac jogging. Si am continuat sa fac asta timp de vreo luna. Alergam. Nu stiu catre ce, nu stiu catre cine, alergam ca un dement. Aveam castile in urechi si uneori, chiar daca nu imi vine sa cred , imi ziceam :” daca alerg pana la stalpul ala fara sa ma opresc, o sa se intoarca la mine!” . Alergam pana la stalp, dar degeaba , pentru ca nu s-a intors.

Am incercat sa gasesc tot felu de motive. Avea pe altcineva. Aiurea. Cum ? Ar fi fost imposibil. Poate pur si simplu nu era indragostita de mine. Poate iubea pe altcineva dinainte sa ma stie pe mine. Nu stiu . Stiu doar ca ascultam muzica in timp ce alergam, iar muzica aia devenise o obsesie, pentru ca era muzica ei preferata. Imi aminteam ce figuri dramatice imi facea si cat de mult ii placea sa pozeze in victima. Incercam sa ma inraiesc impotriva ei. Nu reuseam de nicio culoare. Tot ce mi se intampla era ca deveneam din ce in ce mai enervat pe mine.  Poate m-a lasat din cauza ca eram prea nesimtit  cu ea. Si nepasator. Dar imi pasa, jur ca imi pasa,doar ca asa sunt eu,mai dobitoc. Fapt pe care ea probabil l-a realizat. Acela ca sunt un dobitoc. Si d-aia probabil, era asa de buna cu mine.

Sunt furios. Sunt furios pe mine , pentru nu imi place cum ma comport… sunt cel mai influentabil,las si fara de vointa om de pe intreaga planeta.

Lebedele

Posted in Uncategorized on Februarie 15, 2010 by elizapuchianu

Angela.Ce fel de nume mai e si asta? Cum poti trai o viata inrobita de el, fara sa i te conformezi? Poti sa te numesti Angela si sa fii deopotriva o fiinta rea? Ma indoiesc. Constransa de propriul nume sau nu, Angela era la fel de buna, precum titlul o prezenta.

Varat intr-un colt ascuns al camerei statea un ceas.Ura ceasurile si in pofida acestui fapt, le colectiona. Fiecare era potrivit la alta ora si zilnic purta altul, crezand ca astfel face parte zilnic din alt colt al lumii, unde ora este alta. De altfel nu ii placea sa calatoreasca. Zicea ca e complicat si la urma urmei ce-i de castigat? Calatorea in carti, in picturi, in muzica si in ganduri .Se temea de ocean, se temea de cer,se temea de munti si se temea de distante.Toate acestea intr-o fiinta plina de avant al vietii si de curaj…curaj, dar nu teribilism.Desi uneori isi dorea sa fie departe departe, unde nimeni nu ii stie numele.

Obisnuia sa plece singura din casa si s-o apuce pe unde o duceau picioarele, dar parca mereu era dezamagita de slaba originalitate a propriilor idei.Era continuu nemultumita, desi isi iubea viata la nebunie.Din nefericire viata ii aducea descumpaniri , si in acest fel se lasa pagubasa/ Astfel decidea iarasi sa plece departe cu Chopin, in Palma de Mallorca sa mai scrie niste preludii, sau cu Saint Saens in Las Palmas pentru a da contur Dalilei sau lui Samson.. Era departe.Departe de orice primejdie, si in acelasi timp, expusa precum un iepure intr-un camp gol in plin sezon de vanatoare. Nu simtea niciodata pericolul, iar atunci cand il presimtea, nu reactiona in niciun fel, prefacandu-se ca i se pare.

Marti, s-a hotarat dupa foarte mult timp sa faca ce odinioara ii devenise obicei: sa se lase purtata de picioare.Asadar , a nimerit pe o banca.

„A dracu’ soarta! Asta-i blestemata de banca pe care m-a adus Cuceritorul fara succes.Ce strategii ieftine si totodata mieroase pentru o domnisoara. Imi aduc aminte ca era soare, toata lumea iesise la plimbare in parc, apucati parca de o vrie datorata faptului ca soarele se facea atat de mult asteptat.M-am uitat la cer si erau niste nori intinsi subtire,parca cineva incercase sa ii inlature cu degetul. I-am zis :

-Uite ! Ce cer!

M-am gandit ca isi va zice ca ma prefac boema, el nestiind ca eu mereu ma uit la cer, din motive pe care nici macar eu nu le stiu.

-Da. Parca e nisip.

Raspunsul lui m-a lasat indiferenta. Nici nu mi-a placut extraordinar, nici nu mi-a displacut in vreun fel.Pe de-o parte comparatia a fost mai mult decat un simplu <Da, frumos.>, sec.

Se referea la nisipul de pe fundul marii, cu dune minuscule, ce adapostesc mii de vieti submarine.Acum cerul are o pacla de nori grosi , a si picurat putin, e amurg , soarele a obosit pe ziua de azi. Tin minte ca m-a  dus sa imi arate niste lebede. Mi-am zis ca asta e de-a dreptul gretos de siropos.

Erau dragalase.Asta mi-a placut, dar nu i-am aratat-o. Si azi sunt lebedele alea, stau cu spatele una la alta.O fi vreun semn?

Aiureli.

O lebada nu imi va face semne constiente .Niciodata. Si de altfel, sunt prea pragmatica pentru asa ceva. Pe dracu’! Sunt cel mai putin pragmatic om, desi toti cunoscutii , prietenii si iubitii mei cred asta. As vrea din tot sufletul sa fiu asa cum cred cei din jurul meu ca sunt. Dar nu-i asa.Imi doresc sa ma cunoasca intr-o zi un om. Dar sa si-o doreasca! Sa-mi zica:

-Preda-te pentru numele lui Dumnezeu! Arata-te asa cum esti!

De ce nu pot face asta? De ce ma ascund? Stiu.. ma ascund chiar si de mine, iar atunci cand ma intalnesc cu propriul Eu ma apuca disperarea.O, de soarta ar fi atat de buna incat sa ma ia curand si toate suferintele mele impreuna cu mine…”

Angela. Ce fel de fiinta mai e si asta? Nici macar nu stie cine este si a cui este. Nici macar a ei. Era intr-adevar, o marti cam nesuferita si ii inzecea gandurile negre. Nu mai fusese in parcul ala de cand Cuceritorul o dusese acolo.Asadar, s-a hotarat sa o ia din loc si sa se opreasca intr-o cafenea cu muzica buna.A luat loc,tacticos, la o masa, a comandat o cafea usoara cu lapte. Din multime, un chip cunoscut se reliefeaza firesc.

„E, ca sa vezi, daca nu chiar Monseiur!”


Angela! Ce surpriza!

-Chiar , ce surpriza

Se saruta.

-Urasc sa te vad din intamplare, vreau sa cred ca stiu mereu unde esti si ce faci.

-E, uite ca azi am fost mai secretoasa.
-Nu-i nimic. Spune, ce faci?

-Fac bine, am iesit la o mica promenada.Patul m-a gonit.

Rade nefiresc.

-Ce-i  cu tine?Esti abatuta?

Da..oarecum.

-S-a intamplat ceva? Povesteste-mi daca vrei.

-Ma simt singura,Daniel.

-Singura? Sa inteleg ca eu nu sunt pus la socoteala?

-Nu e vorba ca nu esti pus la socoteala, ci.. nu vreau sa iti impui capul cu prostiile mele.

-Nici sa nu te gandesti! Sunt cu tine! Stii bine .

-Da, si eu sunt cu tine, dar nu cred ca imi esti dator intr-atat incat sa asculti silit toate cuvintele mele..

-Esti greu de inteles Angi, de ce nu am loc cu tine?Zi-mi.

O situatie tensionata.

-Nu ridica tonul, Monseiur !O cearta cu tine e ce imi doresc mai putin.

-Ma faci sa imi ies din fire neintentionat, imi recunosc partea de vina, dar pe trei sferturi esti vinovata! Ma scoti din minti! Nu inteleg: esti iubitoare, plapanda, iar pe de alta parte alba si rece ca marmura.Cum sa te topesc?

-Nu vreau sa ma topesc! Nu intelegi?

-Nu! Nu inteleg. Sunt pierdut.

-Atunci regaseste-te Monseiur ! N-am ce-ti face! Mi-ai raspuns saptamana trecuta asa intr-o doara, te porti atat de… sunt confuza domnule!

-Tu esti confuza? De unde si pana unde?Ce-i neclar?

-Esti sucit si esti ciudat.

-Da,dar asta nu inseamna ca te iubesc mai putin.

-Iubesti!? Ha! Inapoi cu asa cuvinte mari.

-Sa inteleg ca sentimentul nu este reciproc?

-Imi pare rau, nu.

-Unde gresesc?

-Nicaieri, doar.. nu imi permit, eu mie sa te iubesc.

-Sa iti permiti ? Iubirea nu trebuie are nevoie de permis, iubirea se intampla.

– Da, si cand se intampla, ai dat de Dracu’ !

– Ce stii tu despre iubire…?

-Nu multe. Dar cand m-a atins, am devenit slaba, neajutorata si de zece ori mai proasta.Nu puteam gandi, nu puteam citi, scrie, nu puteam face nimic!

-Ai inteles totul asa de gresit ! Nu e asa! Ai incredere-n mine!

-Incredere? Ti-am zis sa tii cuvintele mari pentru tine.N-am chef sa asist la asa ceva. Si la urma urmei, ma pot ridica chiar acum si pot pleca.

-De ce nu ai incredere?

-Nu mi-ai castigat-o, din nefericire. As vrea sa te cred, jur ca mi-as dori sa te cred.

-De ce nu vrei sa te indragostesti?

-Pentru ca in momentul ala, voi fi neputincioasa.Vei avea cheia sufletului meu, vei putea sa il rascolesti, sa il calci in picioare , sa il sfarami in pumnii tai puternici, sa il arzi cu foc sa sa il ingheti de frig.La ce bun?

S-a ridicat si a plecat .Glasul ei in ultima parte a conversatie avea inflexiuni ale resemnarii.

„Lebedele dracu’, chiar erau un semn.”


A trai in cuvinte

Posted in Uncategorized on Decembrie 29, 2009 by elizapuchianu

Suntem oameni toti. Si toti credem despre noi insine ca suntem .. mai speciali. Si ca ceea ce suntem noi, nu mai este nimeni si nimic. Nimic mai adevarat.Eu nu stiu ce sunt. Eu nici macar nu stiu unde e ‘acasa’.  Eu stiu doar ca am multe povesti.Povesti cu mine, povesti inchipuite, povesti ale altora si tot asa…

Si asta este tot o poveste . Voi trebuie doar sa decideti daca o credeti sau nu.

Este o poveste despre cuvinte. Cuvintele sunt tot.Nici un cuvant nu este gol. Sunt foarte bune, ele, cuvintele.Ele te fac  sa intelegi povestea. Chiar si atunci cand nu le rostesti, in tine sunt numai cuvinte. Suntem umpluti din cap pana in picioare din cuvinte. Iar ele te lasa sa le folosesti cum vrei tu. Le aranjam, le pieptanam,le vorbim,le tipam,le cantam…refulam cuvinte. Eu stiu ca toti la un moment dat explodam de cuvinte. Si nici macar nu le stim pe toate.

Un cuvant poate explica o mie de imagini. Asa cum o imagine iti poate explica o mie de cuvinte. Toata viata suntem inconjurati de ceva. Niciodata nu vei putea fi singur.Esti incojurat de imagini, de sunete si de cuvinte. Si chiar daca esti orb, surd si mut in acelasi timp, gandurile tale iti umplu creierul si formeaza o limba proprie vorbita prin altfel de cuvinte. Singurul moment in care poti fi singur este cel in care poti sa intri atat de adanc in tine , incat sa nu mai auzi,vezi si nici macar sa nu mai gandesti nimic. Este cred cea mai grea incercare prin care o fiinta omeneasca normala,poate trece. Uneori cred ca este imposibil . Sa iti opresti gandurile.

O fata. Complicata . Care pocnea de cate cuvinte avea. Statea singura. Si ca ea, inca alte o mie de fete in alte parti ale lumii. Doar ca fata asta avea cele mai frumoase ganduri din lume. Si cuvintele ei curgeau mai frumos decat orice. Statea cu coatele infipte intr-o masa.O masa prea mare pentru ea. Ea ar fi vrut o masa mai mica. Statea cu capul in palme . O lumanare pe masa palpaia lenes … si dansa lasciv pe deasupra. Mintea ei era plina de intrebari fara raspuns. La fel cum toti avem. Zic.

Pe langa intrebarile esentiale ii mai treceau si tot felu’ de ganduri fara sens. Era distrasa de flacara . Probabil.

Nu pot vorbi mai multe despre aceasta fata de langa flacara. Povestea are un sfarsit nu tocmai dulce… si cuvintele oricat de bune ar fi, tot ar conduce catre acelasi sens al realitatii.

Cred ca asta e singura lor parte neagra,a cuvintelor. Si anume ca uneori sunt atat de crude cu noi, incat mi-as dori sa le sterg de pe fata pamantului.Dar ele nu au nicio vina. Ce vina ar avea el, bietul cuvant, daca eu l-as sterge? Doar ar disparea cuvantul si nu sensul lui.
Cuvintele tin cu noi din fericire. Si ne lasa in continuare sa le vorbim,sa le scriem, sa le cantam, sa le urlam, sa le plangem si sa le gandim. Nu sunt goale pe dinauntru si te lasa sa intri in ele si sa iti faci mii de lumi paralele, asa, de la cuvant la cuvant